Digging for gold

Afara ploua. Ploua, chiar daca data din calendar arata ca era plina iarna. Stropii de ploaie se loveau de geam la fel de oarbe precum o pasare inchisa in pereti de sticla. Nu aveau ochi sa vada asa ca se loveau tamp de suprafata rece si translucida. Bateau la fel de tacticos precum un metronom pe instrumentul unui pianist. Aveau o cadenta care te scotea din minti. Ca niste picaturi chinezesti pe fruntea unui nefericit de prizonier.

Omul nostru se uita pe geam neintelegand de ce natura desfasura un asemenea spectacol. Nici de ce si nici cui foloseste toata piesa asta. E drept ca spectacolul de afara se desfasura si inauntrul lui. Poate si din cauza asta nu ar fi vrut sa vada si afara ce se intampla in interior. Era prea mult.

Pleca din fata ferestrei tarsaind picioarele pe covorul care aducea cromatic cu un piesaj de toamna. Se indrepta usor spre hol unde zacea o lada veche de lemn, prafuita. Sa fi avut vreo 30 ani. Sterse capacul cu palma iscand un mic nor de praf. Tusea veni precum ecoul unui strigat intre munti.

Dupa ce respiratia isi relua cursul normal se apuca sa scormoneasca inauntrul cutiei. Atatea lucruri vechi, stranse de-alungul anilor. Majoritatea total nefolositoare. Vazute la lumina becului galben aratau si mai hidos decat in realitate. Le punea una cate una jos, stranse precum scolarii la careul care insufletea diminetile scolilor de pretutindeni. Erau ca piesele unui gigantic puzzle, la prima vedere fara nicio legatura intre ele, poate culoarea, de un gri nedefinit.

Omul nostru stia ce cauta, de fapt stia dupa ce ar trebui sa se uite. Numai ca nu se vedeau. Ori s-au ascuns ori nu exista. Memoria in cazul asta nu il ajuta prea mult. Pe masura ce ii vorbea, ea se facea ca nu aude. Vorbeau limbi diferite si oricum rabdarea ei era mult mai mica decat a celui care o tragea de limba. Era ca un vames care vrea cu tot dinadinsul sa te tina pe loc si sa iti arate ca doar el are dreptate si pt ca te inseli mai merita sa fii si amendat. In fine, un demers inutil.

Isi sterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Doua fete ale aceleiasi fapturi. Una plina de praf. Reversul umed. E ca si cum pamantul nu se invarteste, e fix, unii traiesc in lumina, altii pururea in intuneric. Pentru el dupa ce ca statea in intuneric il mai sacaia si ploaia.

Si totusi nu vroia sa piarda jocul asta. Pt ca si-ar fi pierdut si ultimele jetoane dintr-un joc anost care odata ce incepuse sa il joace parea a fi un drum drept catre nicaieri. Falimentul perfect. Iar unui om caruia ii iei tot nu prea mai ai cu ce sa il strangi in lipsa unei usi care sa te ajute sa o faci si pe asta.

Ochii incepusera sa ii oboseasa de la lumina slaba. Cutia aproape ca isi deversase tot continutul in afara. Exact ca o groapa din care ai scos pamantul jilav. Ceasul arata aproape de ora 12, limbile asteptand cuminti sa se alinieze una peste cealalta intr-o imbratisare inselatoare. Dezamagit se opri un moment din cautare. Si totusi stia ca trebuie sa fie acolo. Nu avea cum sa nu fie. Sau poate se inseala?

Intr-un ultim efort arunca un ochi al carui alb era brazdat de numeroase nervuri rosii inauntrul cutiei. Aproape nimic ramas inauntru. Se mai uita inca o data concentrandu-si cu greutate privirea fortand ca muschiul care imbraca globul alb colorat in verde in mijloc sa ii dea semnale ca totusi nu mai poate. Pe fundul cutiei se afla o bucata alba de hartie. Mana se intinse inauntru bajbaind dupa coala cu pricina. Parca era lipita acolo dar unghiile o prinsesera ca intr-o cange. Acum chiar nu mai scapa gandi omul. Scoasa la lumina isi dezvalui cele doua fete. O parte alba cu un scris marunt din patru litere. O intoarse si se uita lung la ea.

Era el, in bataia soarelui cu un zambet intiparit pentru eternitate pe chip. Un moment care nu putuse a fi furat de nimeni. Chiar si daca zacuse atat timp pe fundul cutiei de lemn la intuneric si racoare omul din fotografie nu incetase a zambi vreodata.

Isi sprijini capul pe genunchi si mintea ii daduse valul la o parte. Acum isi retraia amintirea acelei zile. Isi aminti cum e sa razi, sa simti caldura soarelui sarutandu-ti crestetul. Cerul albastru pictat ici colo cu cativa pufuleti albi.

Afara ploua...

It's just a matter of time

Edgar alerga disperat. Suvitele de par ii intrau in ochi, ploaia ii zbicuia fata si inainte i se aratau doar balti. E cumva ironic atunci cand te grabesti sa ai in calea ta doar borduri, canale fara capac sau babe inmpingand carucioare garnisite cu cartofi si leustean.

Se strecura usor printre cativa trecatori ca un schior printre jaloane, uneori reusesti alteori mai iei pe cineva in brate sau il zdruncini bine. Nu era cazul acum, era ca si cursa vietii lui si dadea tot ce era mai bun. Chiar si in atari conditii cu parul umed care i se lipea de ochi, paltonul descheiat in vant si geanta ca o coada de cal batand aerul la dreapta si la stanga se simtea ca un armasar pur sange nascut sa alerge indiferent ce i se dezvaluie in fata. Ii mai lipsea o cravasa imaginara sficuind aerul cu gratia unei batai de aripi a unui fluture.

Haul intunecat i se infatisa in fata. Era semn ca era pe drumul cel bun. Cu miscari rapide cobori in el sarind cate doua trepte pentru a inainta mai rapid. Aerul cald si fetid il batea in fata. Era ca si cum ar fi coborat incet in infern. Trecu rapid prin turnichetii de otel rece si in jos i se infatisa scara de metal care parca avea propria constiinta. Se misca singura, cand in sus cand in jos ademenind musterii iadului si urcandu-i la suprafata pe altii.

In capul scarilor auzi vuietul binecunoscut. Un val de curent ii facu parul precum un experiment de fizica statica. Cu ochii mariti incepu sa coboare scarile dar era greu fiindca era inconjurat de altii asemenea ca el. Toata lumea se grabea. Era o chestie de secunde intre a fi pasager sau nu.

In sfarsit ultima treapta ramase in spate si omul alerga disperat ca si cum ar fi fost ultima corabie care il astepta. Dand din coate inainta in marea de oameni, toti avand acelasi scop. Un semnal razbatea din sistemul acustic al statiei. Omul marii ochii ca si cum ar fi vazut in fata un taur furios privindu-l nedumerit. Apoi un sunet metalic si viermele de metal isi inchise usile. Omul nostru alerga dupa el ca si cum nu ar fi vrut sa fie lasat pe dinafara. Totusi era prea tarziu, monstrul metalic se puse in miscare. Uneori un moment poate decide mai multe decat o zi intreaga. Incetini alergarea pentru ca ratiunea isi facea loc si jocul se sfarsise.

Stand pe peron se uita cum luminita se miscoreaza in tunelul sapat in piatra in timp ce el incetini ritmul si se opri. Isi puse geanta langa dand cu mana prin par. Se sprijini cu palmele in genunchi pentru ca facuse un efort considerabil luptand contra ceasului. In acelasi timp isi atinti ochii spre afisajul electronic rosu ca sangele proaspat. 0:00

Da, e timpul sa o luam de la capat, gandi. Pierduse si trenul asta. Sau cel putin asa i se parea.

World war

Pierre lupta de mai bine de 10 ani in acelasi razboi. La inceput nu parea atat de dificil. Odata si odata se va termina gandea. Cu toate astea, anii trecura si lucrurile nu prea se schimbau. Se schimbau lucrurile precum anotimpurile. Exista primavara doar ca precusor al toamnei. Existau victime doar pentru ca existau calai si viceversa.

Orice rutina duce inevitabil la oboseala. Interpretezi aceeasi piesa pana cand si tu te saturi de ea, chit ca e creatia ta sau nu. La fel si razboiul asta devenise extrem de obositor. A ucide devenise la fel de plictisitor de previzibil dar si de nesuportat. Daca nu o facea el ar fi facut-o celalalt. Ucidea doar ca sa nu fie ucis.

Asta pana intr-o zi in care a hotarat sa nu o mai faca. Oricum ce avea de pierdut? Piesa era una tragica iar eventuala sa moarte se incadra perfect in peisaj. Asa ca a decis sa-si lase armele de o parte. Sa puna punct el insusi la tot. Si-a lasat baioneta langa. Lama lucea ca de obicei de parca era in prima zi cand o primise. Nu s-ar fi cunoscut ca a fost implantata de atatea ori, parca lichidul rosu ajuns pe ea de atatea ori s-ar fi volatilizat de fiecare data ca prin minune. Si-a dat jos rucsacul din spate. I se deformase si coloana de la greutatea lui purtata zi de zi in spate. Devenise cumva ca un frate siamez de care nu poti sa scapi oricat te-ai chinui. Si-a dat jos si casca care devenise ca o a doua teasta pentru el. Parca se simtea liber ca inaintea razboiului. Fara bocancii grei si butucanosi dar atat de necesari simtea racoarea pamantului sub picioarele lui acum dezgolite.

In momentul asta Pierre deja nu mai simtea nevoia ca pentru fiecare glonte tras de adversar sa raspunda in aceeasi maniera. Il obosise si intristase prea tare tot acest obicei care odata pornit cu greu credea ca mai poate sa fie stavilit.

In momentul asta Pierre se simtea liber si oarecum fericit. Nu mai facea parte dintr-un joc in care existau doar invinsi nu insa si invingatori. Putea sa respire in voie fara sa aiba impresia ca mai imparte aerul cu altii. Nici nu il mai interesa de fapt.

Pierre realizase ca tot jocul asta avea doar inceput nu insa si un sfarsit. Asa ca luase decizia sa iasa din el doar ca ii era greu. Ii era greu sa se dezvete de invataturile primite care ii devenisera un al doilea set de instincte, doar ca total false. Un miraj creeat precum o face caldura in desert.

In momentul asta Pierre putea sa vada lumea mult mai clar. Nu mai depinde de baioneta de glonte sau de masca de gaze care il ferea ca plamanii sa nu ii fie invadati de gazul verde aducator de izbavire eterna.

Atunci cand si-a dat seama ca nici inceputul nici sfarsitul nu depindeau decat de el, ca fericirea nu era sa se lupte cu adversarii lui, atunci a inceput sa respire. Si sa vada ca in nisipul de langa el crestea cu timiditate o floare. Viata care rasare din nimic. Pierre mai trase de cateva ori adanc aer in piept dupa care lasand tot langa el o lua agale calcand cu talpile goale pe pamantul rece inspre cateva raze de soare.

La Corrida

E seara in Pamplona. Sau ma rog, e aproape senin, sau aproape apus. E undeva intre, nu ai sti daca e dimineata sau seara daca atunci ai deschide ochii. E doar o mica pacaleala a naturii.

Praful e pretutindeni, ti se suie pe pantofi de parca ar vrea sa calatoreasca mereu, unde te duci sa il iei dupa tine. Un fel de pasager clandestin. Aerul e inca incins dupa o zi torida. Aproape toata tara e un desert, nisip, stanci. Probabil iti dai seama de chestia asta inainte sa ajungi acolo, e de ajuns sa te uiti mai atent pe o harta. Astfel ca intr-o tara cu un asa climat e normal ca unele obiceiuri sa fie barbare. Dupa chipul si infatisarea ei.

Turisti deopotriva cu localnici se strang si merg usor spre locul in care peste ceva timp praful atotstapanitor se va umezi cu un tribut numai Dumnezeu stie cui dat. La o prima vedere tribunele arata ca cele ale unui stadion de fotbal, zambete, chipsuri si alte cele, nimic iesit din comun, ba chiar la fel de banal ca oriunde se strang masele. Personajele principale insa in acest caz se restrang substantial la fel de simplu precum o propozitie care are doar subiect si predicat. Taurul si toreadorul. Restul sunt balast. Pot sau nu sa existe, nu se schimba foarte multe. Adica pot lipsi, mai putin cele doua personaje. Da , poate ar lipsi gloria, aplauzele, floricelele si porumbul fiert, poate si clovnii si mantiile colorate dar spectacolul s-ar putea desfasura in continuare.

In tot acest spectacol exista un singur razboi personal, al unui animal si al unui om. Forta bruta versus inteligenta. Naivitate versus parsivitate. Taurul nu ar putea sa iti implante coarnele in piept razand si venind agale mestecand o floare intre dinti. Toreadorul insa, se poate uita in ochii animalului, sa il compatimeasca, eventual sa ii zambeasca usor inainte de a ii verifica integritatea coloanei vertebrale cu un metal rece si sclipitor. Totul e un joc practic. Un calau si o victima. In marea majoritate a cazurilor calaul isi indeplineste misiunea. Daca nu reuseste taurului i se acorda un ragaz pt a putea avea parte de un calau mai inteligent decat cel care l-a ratat. Totusi soarta sa e clara, e vorba doar de cine si cand. Ce si cum se cunosc inca de la inceput.

Asa ca jocul poate incepe. Intai animalul este obosit, alergat, intepat, astfel ca abia sa mai poata respira. Dupa care urmeaza partea finala, cireasa de pe un tort deloc dulce si colorat. Un schimb de priviri, o mica amanare a momentului. Iar in cateva fractiuni de secunda soarta e pecetluita. Praful incepe sa se coloreze, genunchii devin un punct de sprijin inutil pt ce va urma, ochii vad praful, praful care nu era colorat, dupa care totul devine negru. Un final simplu, castigul de pe urma efortului depus e doar o senzatie de caldura si un negru abisal. Asta e adevaratul castig. Cel care nu se vede. Cel care se vede este doar praf. Ovatii, celebrari, plecaciuni.

Si cu toate astea foarte putini oameni isi dau seama ca sunt doar niste tauri care alearga bezmetici in acelasi cerc in care isi vor gasi sfarsitul. In final, toreadorul este doar un taur. Numai ca nu isi da seama de chestia asta nici macar inainte ca metalul lucitor sa deseneze un arc de cer printr-un aer cald si plin de praf intr-un amurg spaniol.

Abre los ojos

E o dupa amiaza de toamna. Soarele e inca sus pe cer si te mangaie cum numai el stie. Nu mai are nici puterea din vara sa te faca sa scoti limba de-un cot dar nu e nici slab cat sa te faca sa ii duci dorul. E exact cum trebuie.

La un colt de strada in mijlocul unei metropole sufocate atat de masini cat si de oameni un tanar asteapta rabdator si plictisit. Se uita de mai bine de jumatate de minut la culoare rosie ce indica un mic omulet. Trebuie ca doar cand te grabesti sa vezi culoarea asta indiferent ca esti cu masina sau pe jos. Parca nu se mai face odata verde sa poata trece. De fapt ar putea sa o faca. Coada de masini se intinde cat vezi cu ochii pe stradutele inghesuite. La stanga masini, la dreapta masini. Parca sunt niste sireturi colorate nesfarsite. Dar se gandeste ca totusi trebuie sa se civilizeze. O face pentru el pana la urma. Si oricum vremea e prietenoasa, e o placere daca poti ignora dioxidul de carbon amestecat cu vaporii nearsi de benzina.

Intr-un final apare si micul omulet verde. Ce usurare, acum se poate misca, se gandeste acum cat de dificil trebuie sa fie sa faci garda la Buckingham. Un adevarat cosmar.

Trage aer in piept si da sa faca primii pasi sa paraseasca micul colt de strada unde statea pironit de ceva vreme. Se uita in stanga, apoi la dreapta, da sa faca primii pasi dar aude in spate un sunet bizar. Toc toc toc. Hmm, o miscare iute a ochilor si vede in stanga sa un barbat. Ochelari negri, un subtire baston alb. Sursa zgomotului era clara. Totusi auzul nu tine loc de ochi.

- Pot sa te ajut cu ceva?

- As dori sa traversez strada.

Hmm, isi spuse in gand tanarul, e clar ca lumina zilei, e asa simplu... Dupa care isi dadu seama de penibilul situatiei. Poate pentru mine e simplu.

- Ia-ma de brat si hai sa trecem nenorocita asta de strada. Asa, un pas, doi, atentie la motociclistul din stanga, ocolim masina asta prin dreapta si uite am ajuns pe celalalt mal. Un adevarat rau Styx pentru omul cu ochelari, un alt fapt banal pentru tanar.

- Multumesc, spuse omul cu baston alb.

- Nu ai pentru ce rosti tanarul, ramanand pe loc in timp ce zambea si admira pe omul cu ochelari negri si baston alb care fara sa zaboveasca porni de-alungul zidului de caramida. Toc toc toc. Si se departa usor.

Dand din cap usor si zambind in continuare tanarul isi continua drumul sau la fel de sigur precum un tren pe sine. Ceea ce nu stia insa, era ca acele sine pe care mergea cu o siguranta care ti-o dau doar doi ochi verzi functionali este ca acele sine nu duceau nicaieri. Mergea cu o siguranta debordanda pe un drum care ducea spre nicaieri.

Mirrors

Intotdeauna a considerat lumina un aliat. Si soarele, si albastrul cerului. Spre deosebire de zilele innorate si de ploaia parca fara de sfarsit uneori care il trimiteau in ungherele intunecate din interior. De obicei cand ai un handicap fizic nu stai sa te uiti in oglinda pentru ca nu iti place ce vezi. E o realitate dura care chiar daca esti constient de ea nici nu ai vrea sa o vezi chiar si cand inchizi ochii. Cand e la vedere e usor, te mai poti eschiva. Insa atunci cand problema ta sta la fel de frumos ca o bancnota intr-un portofel nu prea ai unde sa fugi. Poti incerca, dar o iei dupa tine de parca ar fi legata cu ata. Decu fugi degeaba. Dar iti trebuie timp ca sa intelegi asta. Pentru ca tu in sinea ta crezi ca e mai usor ceea ce faci si ca asta ar fi solutia. Dupa distante lungi parcurse te opresti si iti dai seama ca esti penibil. Tu fata de tine. Dar e si asta un pas inainte.

Ziua demonii mai dispar. Dar tind sa revina odata cu lasarea intunericului. Si nici de astia nu poate scapa. Il imbratiseaza aproape in fiecare seara, ducandu-l din lumea reala intr-una fantasmagorica. Din care lipsesc insa zanele sau caii albi cu corn in frunte. In schimb e plin de noroi si de aripi mari negre. Incearca sa se prefaca a nu-i vedea. Ca un copil care stie ca a gresit dar se face a se juca in continuare poate scapa de gura parintilor. Inevitabil nu se va intampla asta. Greseste ca ignora treburile astea in loc sa ia taurul de coarne pana la urma e mai demna o moarte in corida decat in patul tau. E mai de efect.

Astfel seara vine precum o cursa de soareci cu cat se apropie cu atat arcul va ceda si inevitabil isi va prinde degetele in aceasta mica dar dura cursa de soareci.

Cu un mers destul de nesigur intrucat traieste intre doua lumi cutreiera cateva librarii. Nu te-ai astepta sa gasesti oglinzi in librarii, mai ales la vanzare. Bineinteles cu atat mai mult nu te astepti sa ti se intample tie astea. De obicei cand cauti ceva nu gasesti, la fel si in cazul lui. Dar isi continua cautarea si isi aduce aminte ca daca vrei sa obtii ceva te duci la sursa. E iarna, e seara chiar daca ceasul inca arata ore la care vara se oglindeste soarele in el. Paseste incet pe strazi jumatate rupte, e praf si nisip pe jos. Isi croieste drum printre animalele de metal care emit cate doua lumini in fata. Ciudat, dar parca toate ii vor a intra in ochi. Cauta un gang, stie ca este pe partea stanga undeva. Il gaseste dar poarta de fier se interpune intre el si obiectul cautat. Suna si cineva totusi ii deschide, parca nu ii vine a crede ca la ora asta mai sunt si oameni care muncesc, mai ales intr-un domeniu in care hartia tiparita e cel mai important lucru. Ce cauta este pe un raft, al doilea de sus in jos, intre alte carti. Cu un singur deget cartea iese dintre suratele ei si isi gaseste o destinatie, un posesor.

Peste alte cateva ore cartea este deschisa. Dupa cum am mai zis nu ai crede ca ai putea sa deschizi o carte si sa iti dai seama ca este de fapt o oglinda. Cu atat mai mult cu cat asta se intampla inca de la primele pagini.

Si daca tot a ajuns in fata ei, incepe sa se uite. Poate a evitat prea mult momentul asta, si daca tot a descoperit ceva neasteptat in ceva banal poate e un moment bun. Si descopera in cateva file ceva scris de parca ar fi vorba despre el. Uneori adevarul te loveste precum o locomotiva. Asa s-a intamplat si cu el. Si cand te descoperi pe tine dar scris de cineva acum jumatate de secol parca asta e prea mult.

Daca ar putea sa se accepte asa cum este ar fi prea mult pentru el. Probabil ca robinetul il va deschide usor cate usor pentru ca totul sa nu navaleasca prea brusc.

Inchide paginile pentru ca ochii nu il mai asculta. Apa sarata il impiedica sa vada si oricum nu asta e important acum pentru el.

Important e ca a deschis cartea.

70's

Pe vremea aia iarna era iarna. Caldura nu isi cunostea definitia decat in interior. Poate nici acolo pentru ca erau vremuri grele. Nu aveai de nici unele si totul era gri si trist. Si era liniste. Masinile si tot ce stim noi acum nu existau, cel putin nu in forma din ziua de azi. Puteai chiar sa auzi cum fulguieste. Si fulguia pana zapada iti trecea de mijloc. Intr-o zi ca asta si intr-un tablou trist si depresiv precum o pictura de Munch totusi viata isi continua cursul. Daca Sparta ar mai fi existat ar fi scapat. Spartanii totusi nu puteau sa vada decat la exterior. Daca ar fi stiut si cum evoluezi in interior probabil si-ar fi schimbat sabloanele dupa care exersau aruncatul in prapastie. Numai ca asta nu se vede la inceput, e o chestie care are efect de arc, se amorseaza in timp si te plesneste cand iti e lumea mai draga. Ad-literam.
Drumul de la maternitate pana acasa e lung. Mai ales cand il faci pe jos, afara sunt sub zero grade si vantul iti taie fata precum o lama tinuta stramb pe fata atunci cand te barbieresti. Dar frigul nu e resimtit decat de adult. Totusi paltonul e gros si calduros, e din lana. In interior probabil ca se simte bine, oricum mai bine ca afara. Si oricum totul e haotic, acum cateva zile plodul inota in burta mamei. Era cald, era bine. Nu intelegea nimic, de ce a trebuit sa iasa? Dintr-un loc calduros si prietenos, cu care se obisnuise de aproape 9 luni trebuie sa indure toate astea. Macar i-a ramas ceva, degetul mare, e doar al lui. Sau cel putin cu impresia asta traieste.
Adultul isi mai aprinde o tigara, chiar daca e frig, pofta unui fum e mult mai mare decat durerea pricinuita de frig. Macar isi mai face de lucru, ninge al naibii de tare si vantul parca e un dusman personal. Bocancii nici nu se vad pentru ca ii inghite o mare alba, din ce in ce mai mare, si totusi serena. In fata e totul neatins, in spate se vad doar niste urme de pasi. Sprancenele s-au umezit si sunt o masa diforma acoperita de gheata. Continua sa mearga, chiar nu si-ar permite sa se opreasca, totusi poarta ceva important in interiorul paltonului de lana negru. Si oricum drumul trebuie sa aiba si un sfarsit. Ca orice drum de altfel, sfarsitul e acolo, mai brusc sau mai evident, el asteapta linistit sa isi poata interpreta rolul. Cand ultima replica e a ta, te simti cel mai important.
Nu e nimeni pe strada, decat un om inalt, cu un palton negru care isi tine ciudat mainile pe langa corp. La prima vedere imaginea e ciudata, daca te uiti mai atent insa e singura pata de culoare in tot tabloul.
Ceasul e trecut de miezul noptii si pe aleea blocului ninge usor. Omul isi trage suflarea, stie ca mai are de facut cativa pasi si o sa fie mai bine. Genunchii ii tremura, e inghetat tot, dar e linistit. Paseste cu pasi nesiguri pe scara de granit, e oglinda si nu isi permite sa faca vreun pas gresit. Deschide usa si urca cateva scari. Apoi o coteste pe a doua usa la stanga. Deschide paltonul si lasa se vada si pretiosul ghem. Un copil cu ochii inchisi si care are treaba doar cu degetul sau mare. E la fel de seren si de linistit precum ninsoarea de afara. Il pune usor pe pat, si lasa loc celor care se uita cu ochii mari la nou nascut. Se retrage sa mai fumeze inca o tigara.
Afara e frig, e noiembrie, si ninge. Iar degetul cel mare este cel mai bun lucru la ora asta.