Abre los ojos

E o dupa amiaza de toamna. Soarele e inca sus pe cer si te mangaie cum numai el stie. Nu mai are nici puterea din vara sa te faca sa scoti limba de-un cot dar nu e nici slab cat sa te faca sa ii duci dorul. E exact cum trebuie.

La un colt de strada in mijlocul unei metropole sufocate atat de masini cat si de oameni un tanar asteapta rabdator si plictisit. Se uita de mai bine de jumatate de minut la culoare rosie ce indica un mic omulet. Trebuie ca doar cand te grabesti sa vezi culoarea asta indiferent ca esti cu masina sau pe jos. Parca nu se mai face odata verde sa poata trece. De fapt ar putea sa o faca. Coada de masini se intinde cat vezi cu ochii pe stradutele inghesuite. La stanga masini, la dreapta masini. Parca sunt niste sireturi colorate nesfarsite. Dar se gandeste ca totusi trebuie sa se civilizeze. O face pentru el pana la urma. Si oricum vremea e prietenoasa, e o placere daca poti ignora dioxidul de carbon amestecat cu vaporii nearsi de benzina.

Intr-un final apare si micul omulet verde. Ce usurare, acum se poate misca, se gandeste acum cat de dificil trebuie sa fie sa faci garda la Buckingham. Un adevarat cosmar.

Trage aer in piept si da sa faca primii pasi sa paraseasca micul colt de strada unde statea pironit de ceva vreme. Se uita in stanga, apoi la dreapta, da sa faca primii pasi dar aude in spate un sunet bizar. Toc toc toc. Hmm, o miscare iute a ochilor si vede in stanga sa un barbat. Ochelari negri, un subtire baston alb. Sursa zgomotului era clara. Totusi auzul nu tine loc de ochi.

- Pot sa te ajut cu ceva?

- As dori sa traversez strada.

Hmm, isi spuse in gand tanarul, e clar ca lumina zilei, e asa simplu... Dupa care isi dadu seama de penibilul situatiei. Poate pentru mine e simplu.

- Ia-ma de brat si hai sa trecem nenorocita asta de strada. Asa, un pas, doi, atentie la motociclistul din stanga, ocolim masina asta prin dreapta si uite am ajuns pe celalalt mal. Un adevarat rau Styx pentru omul cu ochelari, un alt fapt banal pentru tanar.

- Multumesc, spuse omul cu baston alb.

- Nu ai pentru ce rosti tanarul, ramanand pe loc in timp ce zambea si admira pe omul cu ochelari negri si baston alb care fara sa zaboveasca porni de-alungul zidului de caramida. Toc toc toc. Si se departa usor.

Dand din cap usor si zambind in continuare tanarul isi continua drumul sau la fel de sigur precum un tren pe sine. Ceea ce nu stia insa, era ca acele sine pe care mergea cu o siguranta care ti-o dau doar doi ochi verzi functionali este ca acele sine nu duceau nicaieri. Mergea cu o siguranta debordanda pe un drum care ducea spre nicaieri.