Sunday, December 7, 2008

La Corrida


E seara in Pamplona. Sau ma rog, e aproape senin, sau aproape apus. E undeva intre, nu ai sti daca e dimineata sau seara daca atunci ai deschide ochii. E doar o mica pacaleala a naturii.
Praful e pretutindeni, ti se suie pe pantofi de parca ar vrea sa calatoreasca mereu, unde te duci sa il iei dupa tine. Un fel de pasager clandestin. Aerul e inca incins dupa o zi torida. Aproape toata tara e un desert, nisip, stanci. Probabil iti dai seama de chestia asta inainte sa ajungi acolo, e de ajuns sa te uiti mai atent pe o harta. Astfel ca intr-o tara cu un asa climat e normal ca unele obiceiuri sa fie barbare. Dupa chipul si infatisarea ei.
Turisti deopotriva cu localnici se strang si merg usor spre locul in care peste ceva timp praful atotstapanitor se va umezi cu un tribut numai Dumnezeu stie cui dat. La o prima vedere tribunele arata ca cele ale unui stadion de fotbal, zambete, chipsuri si alte cele, nimic iesit din comun, ba chiar la fel de banal ca oriunde se strang masele. Personajele principale insa in acest caz se restrang substantial la fel de simplu precum o propozitie care are doar subiect si predicat. Taurul si toreadorul. Restul sunt balast. Pot sau nu sa existe, nu se schimba foarte multe. Adica pot lipsi, mai putin cele doua personaje. Da , poate ar lipsi gloria, aplauzele, floricelele si porumbul fiert, poate si clovnii si mantiile colorate dar spectacolul s-ar putea desfasura in continuare.
In tot acest spectacol exista un singur razboi personal, al unui animal si al unui om. Forta bruta versus inteligenta. Naivitate versus parsivitate. Taurul nu ar putea sa iti implante coarnele in piept razand si venind agale mestecand o floare intre dinti. Toreadorul insa, se poate uita in ochii animalului, sa il compatimeasca, eventual sa ii zambeasca usor inainte de a ii verifica integritatea coloanei vertebrale cu un metal rece si sclipitor. Totul e un joc practic. Un calau si o victima. In marea majoritate a cazurilor calaul isi indeplineste misiunea. Daca nu reuseste taurului i se acorda un ragaz pt a putea avea parte de un calau mai inteligent decat cel care l-a ratat. Totusi soarta sa e clara, e vorba doar de cine si cand. Ce si cum se cunosc inca de la inceput.
Asa ca jocul poate incepe. Intai animalul este obosit, alergat, intepat, astfel ca abia sa mai poata respira. Dupa care urmeaza partea finala, cireasa de pe un tort deloc dulce si colorat. Un schimb de priviri, o mica amanare a momentului. Iar in cateva fractiuni de secunda soarta e pecetluita. Praful incepe sa se coloreze, genunchii devin un punct de sprijin inutil pt ce va urma, ochii vad praful, praful care nu era colorat, dupa care totul devine negru. Un final simplu, castigul de pe urma efortului depus e doar o senzatie de caldura si un negru abisal. Asta e adevaratul castig. Cel care nu se vede. Cel care se vede este doar praf. Ovatii, celebrari, plecaciuni.
Si cu toate astea foarte putini oameni isi dau seama ca sunt doar niste tauri care alearga bezmetici in acelasi cerc in care isi vor gasi sfarsitul. In final, toreadorul este doar un taur. Numai ca nu isi da seama de chestia asta nici macar inainte ca metalul lucitor sa deseneze un arc de cer printr-un aer cald si plin de praf intr-un amurg spaniol.

1 comment:

livia said...

o schimbare de stil :)