World war

Pierre lupta de mai bine de 10 ani in acelasi razboi. La inceput nu parea atat de dificil. Odata si odata se va termina gandea. Cu toate astea, anii trecura si lucrurile nu prea se schimbau. Se schimbau lucrurile precum anotimpurile. Exista primavara doar ca precusor al toamnei. Existau victime doar pentru ca existau calai si viceversa.

Orice rutina duce inevitabil la oboseala. Interpretezi aceeasi piesa pana cand si tu te saturi de ea, chit ca e creatia ta sau nu. La fel si razboiul asta devenise extrem de obositor. A ucide devenise la fel de plictisitor de previzibil dar si de nesuportat. Daca nu o facea el ar fi facut-o celalalt. Ucidea doar ca sa nu fie ucis.

Asta pana intr-o zi in care a hotarat sa nu o mai faca. Oricum ce avea de pierdut? Piesa era una tragica iar eventuala sa moarte se incadra perfect in peisaj. Asa ca a decis sa-si lase armele de o parte. Sa puna punct el insusi la tot. Si-a lasat baioneta langa. Lama lucea ca de obicei de parca era in prima zi cand o primise. Nu s-ar fi cunoscut ca a fost implantata de atatea ori, parca lichidul rosu ajuns pe ea de atatea ori s-ar fi volatilizat de fiecare data ca prin minune. Si-a dat jos rucsacul din spate. I se deformase si coloana de la greutatea lui purtata zi de zi in spate. Devenise cumva ca un frate siamez de care nu poti sa scapi oricat te-ai chinui. Si-a dat jos si casca care devenise ca o a doua teasta pentru el. Parca se simtea liber ca inaintea razboiului. Fara bocancii grei si butucanosi dar atat de necesari simtea racoarea pamantului sub picioarele lui acum dezgolite.

In momentul asta Pierre deja nu mai simtea nevoia ca pentru fiecare glonte tras de adversar sa raspunda in aceeasi maniera. Il obosise si intristase prea tare tot acest obicei care odata pornit cu greu credea ca mai poate sa fie stavilit.

In momentul asta Pierre se simtea liber si oarecum fericit. Nu mai facea parte dintr-un joc in care existau doar invinsi nu insa si invingatori. Putea sa respire in voie fara sa aiba impresia ca mai imparte aerul cu altii. Nici nu il mai interesa de fapt.

Pierre realizase ca tot jocul asta avea doar inceput nu insa si un sfarsit. Asa ca luase decizia sa iasa din el doar ca ii era greu. Ii era greu sa se dezvete de invataturile primite care ii devenisera un al doilea set de instincte, doar ca total false. Un miraj creeat precum o face caldura in desert.

In momentul asta Pierre putea sa vada lumea mult mai clar. Nu mai depinde de baioneta de glonte sau de masca de gaze care il ferea ca plamanii sa nu ii fie invadati de gazul verde aducator de izbavire eterna.

Atunci cand si-a dat seama ca nici inceputul nici sfarsitul nu depindeau decat de el, ca fericirea nu era sa se lupte cu adversarii lui, atunci a inceput sa respire. Si sa vada ca in nisipul de langa el crestea cu timiditate o floare. Viata care rasare din nimic. Pierre mai trase de cateva ori adanc aer in piept dupa care lasand tot langa el o lua agale calcand cu talpile goale pe pamantul rece inspre cateva raze de soare.

La Corrida

E seara in Pamplona. Sau ma rog, e aproape senin, sau aproape apus. E undeva intre, nu ai sti daca e dimineata sau seara daca atunci ai deschide ochii. E doar o mica pacaleala a naturii.

Praful e pretutindeni, ti se suie pe pantofi de parca ar vrea sa calatoreasca mereu, unde te duci sa il iei dupa tine. Un fel de pasager clandestin. Aerul e inca incins dupa o zi torida. Aproape toata tara e un desert, nisip, stanci. Probabil iti dai seama de chestia asta inainte sa ajungi acolo, e de ajuns sa te uiti mai atent pe o harta. Astfel ca intr-o tara cu un asa climat e normal ca unele obiceiuri sa fie barbare. Dupa chipul si infatisarea ei.

Turisti deopotriva cu localnici se strang si merg usor spre locul in care peste ceva timp praful atotstapanitor se va umezi cu un tribut numai Dumnezeu stie cui dat. La o prima vedere tribunele arata ca cele ale unui stadion de fotbal, zambete, chipsuri si alte cele, nimic iesit din comun, ba chiar la fel de banal ca oriunde se strang masele. Personajele principale insa in acest caz se restrang substantial la fel de simplu precum o propozitie care are doar subiect si predicat. Taurul si toreadorul. Restul sunt balast. Pot sau nu sa existe, nu se schimba foarte multe. Adica pot lipsi, mai putin cele doua personaje. Da , poate ar lipsi gloria, aplauzele, floricelele si porumbul fiert, poate si clovnii si mantiile colorate dar spectacolul s-ar putea desfasura in continuare.

In tot acest spectacol exista un singur razboi personal, al unui animal si al unui om. Forta bruta versus inteligenta. Naivitate versus parsivitate. Taurul nu ar putea sa iti implante coarnele in piept razand si venind agale mestecand o floare intre dinti. Toreadorul insa, se poate uita in ochii animalului, sa il compatimeasca, eventual sa ii zambeasca usor inainte de a ii verifica integritatea coloanei vertebrale cu un metal rece si sclipitor. Totul e un joc practic. Un calau si o victima. In marea majoritate a cazurilor calaul isi indeplineste misiunea. Daca nu reuseste taurului i se acorda un ragaz pt a putea avea parte de un calau mai inteligent decat cel care l-a ratat. Totusi soarta sa e clara, e vorba doar de cine si cand. Ce si cum se cunosc inca de la inceput.

Asa ca jocul poate incepe. Intai animalul este obosit, alergat, intepat, astfel ca abia sa mai poata respira. Dupa care urmeaza partea finala, cireasa de pe un tort deloc dulce si colorat. Un schimb de priviri, o mica amanare a momentului. Iar in cateva fractiuni de secunda soarta e pecetluita. Praful incepe sa se coloreze, genunchii devin un punct de sprijin inutil pt ce va urma, ochii vad praful, praful care nu era colorat, dupa care totul devine negru. Un final simplu, castigul de pe urma efortului depus e doar o senzatie de caldura si un negru abisal. Asta e adevaratul castig. Cel care nu se vede. Cel care se vede este doar praf. Ovatii, celebrari, plecaciuni.

Si cu toate astea foarte putini oameni isi dau seama ca sunt doar niste tauri care alearga bezmetici in acelasi cerc in care isi vor gasi sfarsitul. In final, toreadorul este doar un taur. Numai ca nu isi da seama de chestia asta nici macar inainte ca metalul lucitor sa deseneze un arc de cer printr-un aer cald si plin de praf intr-un amurg spaniol.