Thursday, March 8, 2012

Just a perfect day


Cu totii incercam sa creionam acea zi perfecta. O facem zi de zi si suntem dezamagiti deseori de rezultat iar la finalul serii incercam sa ne dam seama de ce suntem atat de departe de ceea ce ne inchipuim ca fiind o zi ca nici alta. Suntem ca acei cautatori de aur din Vestul Salbatic care se bucura uneori ca nebunii la sclipirea galbena a metalului ravnit cu atat nesat ca intr-un final sa ne dam seama ca in loc de pepita mult dorita avem doar un metal surogat care nu tine loc de ceea ce ne doream.
Asta pana cand vine o zi peste noi, o zi ca oricare alta la prima vedere, care insa la final iti deschide niste noi orizonturi precum pamantul ivit din senin in fata vechilor conchistadori.
Si traim farama de zi, fara sa ne dam seama ca suntem in acel moment in care lucrurile se leaga atat de bine intre ele, incat nici daca le-am fi aranjat cu mana noastra nu ar fi iesit cum in final, la rasaritul lunii, se vor fi terminat.
Iar de fapt, ziua asta perfecta la care tot visam, si pe care o ravnim sa se intample cat mai des, daca nu chiar in fiece zi, este o zi absolut normala doar ca incarcata de atat pozitivism precum o cafea indulcita peste masura din greseala de a pune o lingurita in plus de zahar.
Pana la urma e doar o zi in care uiti ca exista ceasul care iti tot arata cum esti mai mereu in intarziere fata de un timp numai de tine calculat. O zi in care soarele iti zambeste insa in naivitatea ta nu il observi decat atunci cand el isi la la revedere de la tine dezamagit de natura ta umana de a observa unele lucruri doar atunci cand ele nu mai sunt. O zi in care iti dai seama ca doar un gest si un zambet fac mai mult decat toate castigurile tale pe anul trecut. O zi in care iti petreci cateva ore cu o persoana apropiata constient ca poate e ultima data cand o vezi si savurezi fiecare minut scurs ca pe un soi de vin licoros rar dar atat de bun. Si zambesti dar de fapt iti ascunzi lacrima in coltul ochiului si o tii acolo nu cumva sa iasa la lumina, o tii precum o mama isi tine in pantec rodul atatea luni la rand.
E doar o zi in care noul se ingemaneaza atat de bine cu vechiul incat nici nu mai stii sa faci diferenta intre ele, ca un cuplu desavarsit care reuseste sa se inteleaga doar dintr-o scurta intersectare de priviri.
O zi in care cafeaua e mai savuroasa alaturi de un prieten iar dialogul decurge mai lin decat oglinda unui lac inghetat intr-o zi de iarna.
Si la final realizezi ce ai trait si ti se intipareste pe chip un zambet pe care ti-e si frica sa il stergi gandind ca poate nu o sa te mai intalnesti cu el niciodata in forma pe care tu in adancul tau o simti.
In fapt aceasta zi perfecta e doar o zi normala asa cum ar trebui sa o traim daca am fi lasati si daca noi am lasa ca lucrurile sa curga cum ar trebui fara ca noi sa le alteram.
Iar pt cine traieste vreodata asa ceva tot ce ajungi sa iti doresti este sa o repeti candva pt ca acum esti pe deplin constient ca mai bine de atat chiar nu s-ar putea.