World war

Pierre lupta de mai bine de 10 ani in acelasi razboi. La inceput nu parea atat de dificil. Odata si odata se va termina gandea. Cu toate astea, anii trecura si lucrurile nu prea se schimbau. Se schimbau lucrurile precum anotimpurile. Exista primavara doar ca precusor al toamnei. Existau victime doar pentru ca existau calai si viceversa.

Orice rutina duce inevitabil la oboseala. Interpretezi aceeasi piesa pana cand si tu te saturi de ea, chit ca e creatia ta sau nu. La fel si razboiul asta devenise extrem de obositor. A ucide devenise la fel de plictisitor de previzibil dar si de nesuportat. Daca nu o facea el ar fi facut-o celalalt. Ucidea doar ca sa nu fie ucis.

Asta pana intr-o zi in care a hotarat sa nu o mai faca. Oricum ce avea de pierdut? Piesa era una tragica iar eventuala sa moarte se incadra perfect in peisaj. Asa ca a decis sa-si lase armele de o parte. Sa puna punct el insusi la tot. Si-a lasat baioneta langa. Lama lucea ca de obicei de parca era in prima zi cand o primise. Nu s-ar fi cunoscut ca a fost implantata de atatea ori, parca lichidul rosu ajuns pe ea de atatea ori s-ar fi volatilizat de fiecare data ca prin minune. Si-a dat jos rucsacul din spate. I se deformase si coloana de la greutatea lui purtata zi de zi in spate. Devenise cumva ca un frate siamez de care nu poti sa scapi oricat te-ai chinui. Si-a dat jos si casca care devenise ca o a doua teasta pentru el. Parca se simtea liber ca inaintea razboiului. Fara bocancii grei si butucanosi dar atat de necesari simtea racoarea pamantului sub picioarele lui acum dezgolite.

In momentul asta Pierre deja nu mai simtea nevoia ca pentru fiecare glonte tras de adversar sa raspunda in aceeasi maniera. Il obosise si intristase prea tare tot acest obicei care odata pornit cu greu credea ca mai poate sa fie stavilit.

In momentul asta Pierre se simtea liber si oarecum fericit. Nu mai facea parte dintr-un joc in care existau doar invinsi nu insa si invingatori. Putea sa respire in voie fara sa aiba impresia ca mai imparte aerul cu altii. Nici nu il mai interesa de fapt.

Pierre realizase ca tot jocul asta avea doar inceput nu insa si un sfarsit. Asa ca luase decizia sa iasa din el doar ca ii era greu. Ii era greu sa se dezvete de invataturile primite care ii devenisera un al doilea set de instincte, doar ca total false. Un miraj creeat precum o face caldura in desert.

In momentul asta Pierre putea sa vada lumea mult mai clar. Nu mai depinde de baioneta de glonte sau de masca de gaze care il ferea ca plamanii sa nu ii fie invadati de gazul verde aducator de izbavire eterna.

Atunci cand si-a dat seama ca nici inceputul nici sfarsitul nu depindeau decat de el, ca fericirea nu era sa se lupte cu adversarii lui, atunci a inceput sa respire. Si sa vada ca in nisipul de langa el crestea cu timiditate o floare. Viata care rasare din nimic. Pierre mai trase de cateva ori adanc aer in piept dupa care lasand tot langa el o lua agale calcand cu talpile goale pe pamantul rece inspre cateva raze de soare.