Mirrors

Intotdeauna a considerat lumina un aliat. Si soarele, si albastrul cerului. Spre deosebire de zilele innorate si de ploaia parca fara de sfarsit uneori care il trimiteau in ungherele intunecate din interior. De obicei cand ai un handicap fizic nu stai sa te uiti in oglinda pentru ca nu iti place ce vezi. E o realitate dura care chiar daca esti constient de ea nici nu ai vrea sa o vezi chiar si cand inchizi ochii. Cand e la vedere e usor, te mai poti eschiva. Insa atunci cand problema ta sta la fel de frumos ca o bancnota intr-un portofel nu prea ai unde sa fugi. Poti incerca, dar o iei dupa tine de parca ar fi legata cu ata. Decu fugi degeaba. Dar iti trebuie timp ca sa intelegi asta. Pentru ca tu in sinea ta crezi ca e mai usor ceea ce faci si ca asta ar fi solutia. Dupa distante lungi parcurse te opresti si iti dai seama ca esti penibil. Tu fata de tine. Dar e si asta un pas inainte.

Ziua demonii mai dispar. Dar tind sa revina odata cu lasarea intunericului. Si nici de astia nu poate scapa. Il imbratiseaza aproape in fiecare seara, ducandu-l din lumea reala intr-una fantasmagorica. Din care lipsesc insa zanele sau caii albi cu corn in frunte. In schimb e plin de noroi si de aripi mari negre. Incearca sa se prefaca a nu-i vedea. Ca un copil care stie ca a gresit dar se face a se juca in continuare poate scapa de gura parintilor. Inevitabil nu se va intampla asta. Greseste ca ignora treburile astea in loc sa ia taurul de coarne pana la urma e mai demna o moarte in corida decat in patul tau. E mai de efect.

Astfel seara vine precum o cursa de soareci cu cat se apropie cu atat arcul va ceda si inevitabil isi va prinde degetele in aceasta mica dar dura cursa de soareci.

Cu un mers destul de nesigur intrucat traieste intre doua lumi cutreiera cateva librarii. Nu te-ai astepta sa gasesti oglinzi in librarii, mai ales la vanzare. Bineinteles cu atat mai mult nu te astepti sa ti se intample tie astea. De obicei cand cauti ceva nu gasesti, la fel si in cazul lui. Dar isi continua cautarea si isi aduce aminte ca daca vrei sa obtii ceva te duci la sursa. E iarna, e seara chiar daca ceasul inca arata ore la care vara se oglindeste soarele in el. Paseste incet pe strazi jumatate rupte, e praf si nisip pe jos. Isi croieste drum printre animalele de metal care emit cate doua lumini in fata. Ciudat, dar parca toate ii vor a intra in ochi. Cauta un gang, stie ca este pe partea stanga undeva. Il gaseste dar poarta de fier se interpune intre el si obiectul cautat. Suna si cineva totusi ii deschide, parca nu ii vine a crede ca la ora asta mai sunt si oameni care muncesc, mai ales intr-un domeniu in care hartia tiparita e cel mai important lucru. Ce cauta este pe un raft, al doilea de sus in jos, intre alte carti. Cu un singur deget cartea iese dintre suratele ei si isi gaseste o destinatie, un posesor.

Peste alte cateva ore cartea este deschisa. Dupa cum am mai zis nu ai crede ca ai putea sa deschizi o carte si sa iti dai seama ca este de fapt o oglinda. Cu atat mai mult cu cat asta se intampla inca de la primele pagini.

Si daca tot a ajuns in fata ei, incepe sa se uite. Poate a evitat prea mult momentul asta, si daca tot a descoperit ceva neasteptat in ceva banal poate e un moment bun. Si descopera in cateva file ceva scris de parca ar fi vorba despre el. Uneori adevarul te loveste precum o locomotiva. Asa s-a intamplat si cu el. Si cand te descoperi pe tine dar scris de cineva acum jumatate de secol parca asta e prea mult.

Daca ar putea sa se accepte asa cum este ar fi prea mult pentru el. Probabil ca robinetul il va deschide usor cate usor pentru ca totul sa nu navaleasca prea brusc.

Inchide paginile pentru ca ochii nu il mai asculta. Apa sarata il impiedica sa vada si oricum nu asta e important acum pentru el.

Important e ca a deschis cartea.