Edgar alerga disperat. Suvitele de par ii intrau in ochi, ploaia ii zbicuia fata si inainte i se aratau doar balti. E cumva ironic atunci cand te grabesti sa ai in calea ta doar borduri, canale fara capac sau babe inmpingand carucioare garnisite cu cartofi si leustean.
Se strecura usor printre cativa trecatori ca un schior printre jaloane, uneori reusesti alteori mai iei pe cineva in brate sau il zdruncini bine. Nu era cazul acum, era ca si cursa vietii lui si dadea tot ce era mai bun. Chiar si in atari conditii cu parul umed care i se lipea de ochi, paltonul descheiat in vant si geanta ca o coada de cal batand aerul la dreapta si la stanga se simtea ca un armasar pur sange nascut sa alerge indiferent ce i se dezvaluie in fata. Ii mai lipsea o cravasa imaginara sficuind aerul cu gratia unei batai de aripi a unui fluture.
Haul intunecat i se infatisa in fata. Era semn ca era pe drumul cel bun. Cu miscari rapide cobori in el sarind cate doua trepte pentru a inainta mai rapid. Aerul cald si fetid il batea in fata. Era ca si cum ar fi coborat incet in infern. Trecu rapid prin turnichetii de otel rece si in jos i se infatisa scara de metal care parca avea propria constiinta. Se misca singura, cand in sus cand in jos ademenind musterii iadului si urcandu-i la suprafata pe altii.
In capul scarilor auzi vuietul binecunoscut. Un val de curent ii facu parul precum un experiment de fizica statica. Cu ochii mariti incepu sa coboare scarile dar era greu fiindca era inconjurat de altii asemenea ca el. Toata lumea se grabea. Era o chestie de secunde intre a fi pasager sau nu.
In sfarsit ultima treapta ramase in spate si omul alerga disperat ca si cum ar fi fost ultima corabie care il astepta. Dand din coate inainta in marea de oameni, toti avand acelasi scop. Un semnal razbatea din sistemul acustic al statiei. Omul marii ochii ca si cum ar fi vazut in fata un taur furios privindu-l nedumerit. Apoi un sunet metalic si viermele de metal isi inchise usile. Omul nostru alerga dupa el ca si cum nu ar fi vrut sa fie lasat pe dinafara. Totusi era prea tarziu, monstrul metalic se puse in miscare. Uneori un moment poate decide mai multe decat o zi intreaga. Incetini alergarea pentru ca ratiunea isi facea loc si jocul se sfarsise.
Stand pe peron se uita cum luminita se miscoreaza in tunelul sapat in piatra in timp ce el incetini ritmul si se opri. Isi puse geanta langa dand cu mana prin par. Se sprijini cu palmele in genunchi pentru ca facuse un efort considerabil luptand contra ceasului. In acelasi timp isi atinti ochii spre afisajul electronic rosu ca sangele proaspat. 0:00
Da, e timpul sa o luam de la capat, gandi. Pierduse si trenul asta. Sau cel putin asa i se parea.
1 comment:
bunicel :)
Post a Comment