Saturday, January 31, 2009

Digging for gold


Afara ploua. Ploua, chiar daca data din calendar arata ca era plina iarna. Stropii de ploaie se loveau de geam la fel de oarbe precum o pasare inchisa in pereti de sticla. Nu aveau ochi sa vada asa ca se loveau tamp de suprafata rece si translucida. Bateau la fel de tacticos precum un metronom pe instrumentul unui pianist. Aveau o cadenta care te scotea din minti. Ca niste picaturi chinezesti pe fruntea unui nefericit de prizonier.
Omul nostru se uita pe geam neintelegand de ce natura desfasura un asemenea spectacol. Nici de ce si nici cui foloseste toata piesa asta. E drept ca spectacolul de afara se desfasura si inauntrul lui. Poate si din cauza asta nu ar fi vrut sa vada si afara ce se intampla in interior. Era prea mult.
Pleca din fata ferestrei tarsaind picioarele pe covorul care aducea cromatic cu un piesaj de toamna. Se indrepta usor spre hol unde zacea o lada veche de lemn, prafuita. Sa fi avut vreo 30 ani. Sterse capacul cu palma iscand un mic nor de praf. Tusea veni precum ecoul unui strigat intre munti.
Dupa ce respiratia isi relua cursul normal se apuca sa scormoneasca inauntrul cutiei. Atatea lucruri vechi, stranse de-alungul anilor. Majoritatea total nefolositoare. Vazute la lumina becului galben aratau si mai hidos decat in realitate. Le punea una cate una jos, stranse precum scolarii la careul care insufletea diminetile scolilor de pretutindeni. Erau ca piesele unui gigantic puzzle, la prima vedere fara nicio legatura intre ele, poate culoarea, de un gri nedefinit.
Omul nostru stia ce cauta, de fapt stia dupa ce ar trebui sa se uite. Numai ca nu se vedeau. Ori s-au ascuns ori nu exista. Memoria in cazul asta nu il ajuta prea mult. Pe masura ce ii vorbea, ea se facea ca nu aude. Vorbeau limbi diferite si oricum rabdarea ei era mult mai mica decat a celui care o tragea de limba. Era ca un vames care vrea cu tot dinadinsul sa te tina pe loc si sa iti arate ca doar el are dreptate si pt ca te inseli mai merita sa fii si amendat. In fine, un demers inutil.
Isi sterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Doua fete ale aceleiasi fapturi. Una plina de praf. Reversul umed. E ca si cum pamantul nu se invarteste, e fix, unii traiesc in lumina, altii pururea in intuneric. Pentru el dupa ce ca statea in intuneric il mai sacaia si ploaia.
Si totusi nu vroia sa piarda jocul asta. Pt ca si-ar fi pierdut si ultimele jetoane dintr-un joc anost care odata ce incepuse sa il joace parea a fi un drum drept catre nicaieri. Falimentul perfect. Iar unui om caruia ii iei tot nu prea mai ai cu ce sa il strangi in lipsa unei usi care sa te ajute sa o faci si pe asta.
Ochii incepusera sa ii oboseasa de la lumina slaba. Cutia aproape ca isi deversase tot continutul in afara. Exact ca o groapa din care ai scos pamantul jilav. Ceasul arata aproape de ora 12, limbile asteptand cuminti sa se alinieze una peste cealalta intr-o imbratisare inselatoare. Dezamagit se opri un moment din cautare. Si totusi stia ca trebuie sa fie acolo. Nu avea cum sa nu fie. Sau poate se inseala?
Intr-un ultim efort arunca un ochi al carui alb era brazdat de numeroase nervuri rosii inauntrul cutiei. Aproape nimic ramas inauntru. Se mai uita inca o data concentrandu-si cu greutate privirea fortand ca muschiul care imbraca globul alb colorat in verde in mijloc sa ii dea semnale ca totusi nu mai poate. Pe fundul cutiei se afla o bucata alba de hartie. Mana se intinse inauntru bajbaind dupa coala cu pricina. Parca era lipita acolo dar unghiile o prinsesera ca intr-o cange. Acum chiar nu mai scapa gandi omul. Scoasa la lumina isi dezvalui cele doua fete. O parte alba cu un scris marunt din patru litere. O intoarse si se uita lung la ea.
Era el, in bataia soarelui cu un zambet intiparit pentru eternitate pe chip. Un moment care nu putuse a fi furat de nimeni. Chiar si daca zacuse atat timp pe fundul cutiei de lemn la intuneric si racoare omul din fotografie nu incetase a zambi vreodata.
Isi sprijini capul pe genunchi si mintea ii daduse valul la o parte. Acum isi retraia amintirea acelei zile. Isi aminti cum e sa razi, sa simti caldura soarelui sarutandu-ti crestetul. Cerul albastru pictat ici colo cu cativa pufuleti albi.
Afara ploua...

Wednesday, January 21, 2009

It's just a matter of time



Edgar alerga disperat. Suvitele de par ii intrau in ochi, ploaia ii zbicuia fata si inainte i se aratau doar balti. E cumva ironic atunci cand te grabesti sa ai in calea ta doar borduri, canale fara capac sau babe inmpingand carucioare garnisite cu cartofi si leustean.

Se strecura usor printre cativa trecatori ca un schior printre jaloane, uneori reusesti alteori mai iei pe cineva in brate sau il zdruncini bine. Nu era cazul acum, era ca si cursa vietii lui si dadea tot ce era mai bun. Chiar si in atari conditii cu parul umed care i se lipea de ochi, paltonul descheiat in vant si geanta ca o coada de cal batand aerul la dreapta si la stanga se simtea ca un armasar pur sange nascut sa alerge indiferent ce i se dezvaluie in fata. Ii mai lipsea o cravasa imaginara sficuind aerul cu gratia unei batai de aripi a unui fluture.

Haul intunecat i se infatisa in fata. Era semn ca era pe drumul cel bun. Cu miscari rapide cobori in el sarind cate doua trepte pentru a inainta mai rapid. Aerul cald si fetid il batea in fata. Era ca si cum ar fi coborat incet in infern. Trecu rapid prin turnichetii de otel rece si in jos i se infatisa scara de metal care parca avea propria constiinta. Se misca singura, cand in sus cand in jos ademenind musterii iadului si urcandu-i la suprafata pe altii.

In capul scarilor auzi vuietul binecunoscut. Un val de curent ii facu parul precum un experiment de fizica statica. Cu ochii mariti incepu sa coboare scarile dar era greu fiindca era inconjurat de altii asemenea ca el. Toata lumea se grabea. Era o chestie de secunde intre a fi pasager sau nu.

In sfarsit ultima treapta ramase in spate si omul alerga disperat ca si cum ar fi fost ultima corabie care il astepta. Dand din coate inainta in marea de oameni, toti avand acelasi scop. Un semnal razbatea din sistemul acustic al statiei. Omul marii ochii ca si cum ar fi vazut in fata un taur furios privindu-l nedumerit. Apoi un sunet metalic si viermele de metal isi inchise usile. Omul nostru alerga dupa el ca si cum nu ar fi vrut sa fie lasat pe dinafara. Totusi era prea tarziu, monstrul metalic se puse in miscare. Uneori un moment poate decide mai multe decat o zi intreaga. Incetini alergarea pentru ca ratiunea isi facea loc si jocul se sfarsise.

Stand pe peron se uita cum luminita se miscoreaza in tunelul sapat in piatra in timp ce el incetini ritmul si se opri. Isi puse geanta langa dand cu mana prin par. Se sprijini cu palmele in genunchi pentru ca facuse un efort considerabil luptand contra ceasului. In acelasi timp isi atinti ochii spre afisajul electronic rosu ca sangele proaspat. 0:00

Da, e timpul sa o luam de la capat, gandi. Pierduse si trenul asta. Sau cel putin asa i se parea.