Monday, October 27, 2008

70's


Pe vremea aia iarna era iarna. Caldura nu isi cunostea definitia decat in interior. Poate nici acolo pentru ca erau vremuri grele. Nu aveai de nici unele si totul era gri si trist. Si era liniste. Masinile si tot ce stim noi acum nu existau, cel putin nu in forma din ziua de azi. Puteai chiar sa auzi cum fulguieste. Si fulguia pana zapada iti trecea de mijloc. Intr-o zi ca asta si intr-un tablou trist si depresiv precum o pictura de Munch totusi viata isi continua cursul. Daca Sparta ar mai fi existat ar fi scapat. Spartanii totusi nu puteau sa vada decat la exterior. Daca ar fi stiut si cum evoluezi in interior probabil si-ar fi schimbat sabloanele dupa care exersau aruncatul in prapastie. Numai ca asta nu se vede la inceput, e o chestie care are efect de arc, se amorseaza in timp si te plesneste cand iti e lumea mai draga. Ad-literam.
Drumul de la maternitate pana acasa e lung. Mai ales cand il faci pe jos, afara sunt sub zero grade si vantul iti taie fata precum o lama tinuta stramb pe fata atunci cand te barbieresti. Dar frigul nu e resimtit decat de adult. Totusi paltonul e gros si calduros, e din lana. In interior probabil ca se simte bine, oricum mai bine ca afara. Si oricum totul e haotic, acum cateva zile plodul inota in burta mamei. Era cald, era bine. Nu intelegea nimic, de ce a trebuit sa iasa? Dintr-un loc calduros si prietenos, cu care se obisnuise de aproape 9 luni trebuie sa indure toate astea. Macar i-a ramas ceva, degetul mare, e doar al lui. Sau cel putin cu impresia asta traieste.
Adultul isi mai aprinde o tigara, chiar daca e frig, pofta unui fum e mult mai mare decat durerea pricinuita de frig. Macar isi mai face de lucru, ninge al naibii de tare si vantul parca e un dusman personal. Bocancii nici nu se vad pentru ca ii inghite o mare alba, din ce in ce mai mare, si totusi serena. In fata e totul neatins, in spate se vad doar niste urme de pasi. Sprancenele s-au umezit si sunt o masa diforma acoperita de gheata. Continua sa mearga, chiar nu si-ar permite sa se opreasca, totusi poarta ceva important in interiorul paltonului de lana negru. Si oricum drumul trebuie sa aiba si un sfarsit. Ca orice drum de altfel, sfarsitul e acolo, mai brusc sau mai evident, el asteapta linistit sa isi poata interpreta rolul. Cand ultima replica e a ta, te simti cel mai important.
Nu e nimeni pe strada, decat un om inalt, cu un palton negru care isi tine ciudat mainile pe langa corp. La prima vedere imaginea e ciudata, daca te uiti mai atent insa e singura pata de culoare in tot tabloul.
Ceasul e trecut de miezul noptii si pe aleea blocului ninge usor. Omul isi trage suflarea, stie ca mai are de facut cativa pasi si o sa fie mai bine. Genunchii ii tremura, e inghetat tot, dar e linistit. Paseste cu pasi nesiguri pe scara de granit, e oglinda si nu isi permite sa faca vreun pas gresit. Deschide usa si urca cateva scari. Apoi o coteste pe a doua usa la stanga. Deschide paltonul si lasa se vada si pretiosul ghem. Un copil cu ochii inchisi si care are treaba doar cu degetul sau mare. E la fel de seren si de linistit precum ninsoarea de afara. Il pune usor pe pat, si lasa loc celor care se uita cu ochii mari la nou nascut. Se retrage sa mai fumeze inca o tigara.
Afara e frig, e noiembrie, si ninge. Iar degetul cel mare este cel mai bun lucru la ora asta.

4 comments:

cristyyy2003 said...

Deep, to deep my friend!

Taner said...

ai facut bine sa revii ;)

cristyyy2003 said...

Asteptam cronica unei zile pe 2 roti ;)

Anonymous said...

da, si eu astept o cronica pe doua roti. de 2 ani o tot astept. e total healing, my twin..